A fost sau n-a fost Miţa Biciclista prima româncă pe bicicletă?
Nu se știe exact din ce motiv Mariei Mihăescu i-a fost atribuit titlul de „prima femeie ce pedala pe marile străzi ale Capitalei”. Porecla Miţa Biciclista i se datorează însă unui jurnalist care era îndrăgostit de ea, George Ranetti, care a observat-o prin anul 1898, în timpul uneia dintre plimbările ei pe Calea Victoriei. Încercările repetate ale lui Ranetti de a câștiga inima frumoasei cicliste au fost respinse categoric, așa încât, de supărare, acesta a poreclit-o „Mița Biciclista”, în stilul jocurilor de cuvinte foarte cunoscute.
„Când apărea pe Calea Victoriei, aristocrații de la Capşa, burghezii de la Oteteleşanu și boemii de la Kubler abandonau politica și şvarţul ca să admire magnificul exemplar ciclist. Bicicleta cu ghidon de argint era a unei suple și elegante fiice a Evei, cu zulufi negri, în pantaloni de catifea mov strânși pe picior, cu o bluză corai din care fluturau mâneci înflorate, ghete înalte și o caschetă de mătase albă, înfășurată în voal alb, din care răsăreau încrucișate două ace mari a la Madame Butterfly”, îi reconstituie portretul Alexandru Predescu în lucrarea sa „Vremuri vechi bucureștene”.
Istoricul Adrian Majuru notează: „Mița avea o plăcere nebună să alerge cu velocipedul, în special diminețile, ca pe un antidot la oboseala ce o aștepta peste zi. Târziu a descoperit că banalul obicei de la Paris era în Valahia o extravaganță nemaivăzută. Aici, doar bărbații foloseau velocipedele, adesea doar în intimitate. Era prima femeie care-l folosea, motiv pentru care, răuvoitorii care nu reușiseră să-i câștige aprecierea o numiseră «Mița Biciclista».”
În mod cert, faima de curtezană a Mariei Mihăescu a făcut ca aceasta să fie în centrul atenției ziariștilor și poate tocmai această faimă a ajutat-o să rămână cunoscută și ca prima româncă pe bicicletă – fapt care nu e tocmai adevărat. Cel puțin încă din anul 1896 există mențiuni în publicații despre femei care mergeau pe velocipede și biciclete: „În jurul lămpilor roiesc țânțarii, iar pe sub lămpi, în jurul femeilor întârziate, roiesc fluturii de noapte. Pe drum trec în șir lung bărbați și femei pe velocipede.” Sau: „… iubita mea e ciclistă și odată am văzut-o din depărtare, mi s-a părut că e pe jos; Ah! Fericire, îmi doream să o văd și să o admir! Dar veni! Tristă realitate! Era pe bicicletă. (…) și ca fulgerul trecu iubita mea pe dinaintea mea. (…) Lasă că la cicliste le stă bine cu costumul acela larg.”
Tot în 1896, deci cu ceva timp înainte de primele mențiuni ale Mariei Mihăescu pe bicicletă, în articolul intitulat „Pentru damele cicliste”, autorul semnat REDFERN nota: „Este curios de observat ce avânt a luat acest sport la noi, căci chiar femeile, îndărătnice în România la orice gimnastică, au început să prinză gust de ciclism și să-i dea astfel o atracție mai mare pentru noi.”
Autorul pledează pentru purtarea de către doamnele care practică ciclismul a unui costum adecvat și atrage atenția asupra poziției pe care ar trebui să o adopte acestea atunci când pedalează, pentru a nu fi ironizate de către trecători. Există, de asemenea, date cu privire la organizarea unor curse cicliste între femei, prima cursă ciclistă „de dame” fiind menționată încă din 23 iunie 1896, la București: opt tururi de velodrom.
Maria Mihăescu se numără cu siguranță printre primele românce îndrăgostite de „maşina de alergat”. Notorietatea sa a traversat timpul și epocile până în prezent – spre deosebire de celelalte pioniere ale ciclismului, pe care istoria nu le-a reținut, fiindcă nu erau la fel de cunoscute ca Miţa.
Lasă un răspuns